IMPORTANT!

Despre consoanele limbii germane

    Un fenomen caracteristic pentru limba literară vorbită este aspirarea consoanelor surde [p], [t], [k] în anumite poziţii, emisiunea acestor trei consoane fiind întovărăşită de o emisiune de aer care se aude ca un foarte uşor [h]. Astfel se pronunţă Waul (cu p aspiral, spre deosebire de p românesc neaspirat din Pavel), thun (cu t aspirat, spre deosebire de t neaspirat din tunet), kommen (cu k aspirat, spre deosebire de c românesc neaspirat din comoară).

ASPIRAREA CONSOANELOR [p], [t], [k]

[p], [t], [k] nu se aspiră în următoarele combinaţii cu alte consoane:

ASURZIREA CONSOANELOR SONORE [b], [d], [g]

În anumite poziţii, literele b, d, g redau ortografic consoanele surde [p], [t], [k]

a) la sfîrşitul cuvîntului:

în această poziţie, [p], [t], [k] se aspiră:

b) în interiorul cuvîntului, la sfârşitul silabei:

c) în interiorul silabei, dacă urmează o altă consoană:

În interiorul cuvîntului şi al silabei, [p], [t], [k] (redate prin literele  b, d, g) sunt numai slab aspirate ; adesea aspiraţia lipseşte chiar complet.

înaintea sufixelor care încep cu o consoană sonoră (de ex. : -bar, -lein, -lieh, -ling, -nis, -sal, -sam, -sei) b, d, g se pronunţă [p], [t], [k] neaspirat. în cuvintele cu literele b, d, g se observă adesea o alternanţă între pronunţarea sonoră şi cea surdă, în funcţie de schimbarea poziţiei:

COARTICULAREA CONSOANELOR

 

1. în cuvintele simple
a) consoane identice (dublarea consoanelor)
Consoanele b, d, f, g, k1, 1, m, n, p, r, s, t, z pot fi dublate în radăcina cuvîntului dacă vocala precedentă este scurtă. Această dublare este numai ortografică şi nu are nici un rol fonetic. Spre deosebire de alte limbi (de exemplu italiana), consoana dublă din rădăcina unui cuvînt se pronunţă la fel ca o consoană simplă, precedată de o vocală scurtă.

b) consoane diferite:

Fiind alăturate în cuvintele simple, consoanele diferite se pronunţă fiecare cu valoarea ei fonematică :

2. în cuvintele compuse
Cu totul diferită este situaţia, dacă prin compunerea cuvintelor se alătură consoane identice sau asemănătoare. Deşi la alăturarea consoanelor identice imaginea grafică este aceeaşi ca la dublarea consoanelor în rădăcina cuvîntului, pronunţarea este alta.

a) Dacă se alătură două consoane explozive (oclusive) (b, d, g, p t, k) ambele se pronunţă cu o singură închidere şi deschidere a canalului vocal (deci ca pentru pronunţarea unei singure consoane), intervalul dintre închidere şi deschidere (explozie) fiind însă mai mare decît la pronunţarea unei singure consoane oclusive :

b) Dacă consoanele [f], [1], [m], [n], [ʃ] se dublează prin compunere, emisiunea curentului fonator se prelungeşte (în comparaţie cu pronunţarea consoanelor simple) ; intensitatea lui descreşte după articularea consoanei şi creşte apoi din nou. fără să se producă însă vreo întrerupere în emisiune:

COARTICULAREA CONSOANELOR ÎN PROPOZIŢIE

 Indicaţiile pentru coarticularea anumitor consoane în cuvintele compuse sînt valabile şi pentru acele cuvinte necompuse din cadrul unei propoziţii care sînt strîns legate în vorbire, deoarece sensul propoziţiei nu cere o pauză între ele.
Astfel în propoziţia Er kam am Morgen, [in] final din am şi [m] initial din Morgen se pronunţă la fel ca în substantivul compus Raummangel, adică fără întreruperea curentului fonator; intensitatea emisiunii descreşte după articularea lui [m] şi în continuare, fără nici o întrerupere, creşte din nou, lungindu-se prin aceasta consoana:
în propoziţia Sie gab Peter ein Buch, [p] final din gab şi [p] iniţial din Peter se pronunţă la fel ca în Abprall, adică cu o singură închidere şi deschidere a canalului vocal, intervalul între închidere şi deschidere fiind însă mai mare decît la pronunţarea unui singur [p] : Sie gab Peter ein Buch.